Mircea Solcanu: "Am avut o relaţie stabilă, la Constanţa. Am stat cu un băiat vreme de şase ani"

Nu știu ce aș fi putut să-l întreb pe Mircea Solcanu și să ­nu-mi răspundă sau ­să-mi evite politicos întrebarea, bătând câmpii, așa cum procedează multe dintre vedete. Nu știu dacă sunt 20 de personalități cu o asemenea sinceritate, nearanjată, necosmetizată, neinventată. Cum nu știu dacă există vreo nepotrivire între personajul colorat de pe sticlă și personajul discret din timpul interviului. Dacă reușiți să treceți peste prejudecăți și vă veți strânge degetul arătător, atunci veți ajunge să cunoașteți un Om.
Dana Dorian

Pantaloni galbeni, adidași roz, cămașă verde, șal mov. Așa ai fost dintotdeauna sau e strategie de PR?
N-am avut adidași roz, însă îmi vopseam șireturile diferit, cu vopsea de ouă. M-am îmbrăcat zbanghiu întotdeauna. Am avut și părul în toate culorile. Acum m-a părăsit puțin în față, însă l-am avut galben, gri, verde... Tu trebuie să mă știi din perioada în care eram platinat, după modelul „Cătălina Toma“. Verde nu am locuit cu mine prea mult, pentru că eram la Constanța și eram singurul „verde“ din oraș. Și mă vopseam singurel.

Nu-ți ardeai părul?
Niciodată. Culmea e că, atunci când am venit în București, m-am dus să-mi fac un permanent întins la un coafor celebru, cu „C“ mare, și mi-au ars părul. Dragă, trăim într-o țară de la țară.

Cu părul verde și șireturi colorate, într-un oraș mic. Nu ai fost arătat cu degetul?
Constanța, față de București, este un oraș cosmopolit, permisiv. Așa că nu m-am simțit constrâns de prejudecăți. În viața mea am avut noroc de niște oameni cu care am interacționat, încă de la 16 ani. Primul meu șef, de la 16 ani, a fost Andrei ­Gheorghe. Un spirit liber nu putea să mă învețe să fiu sclav. În paralel cu acest job, de la radio Sky, sub bagheta lui Andrei, eram cercetaș la Cercetașii României. Dar nu ăsta a fost primul meu job. Pe la 13 ani, am muncit zilier pe un șantier arheologic. Atunci mi-am dat seama că nu sunt făcut pentru munci fizice.

Și la ce vârstă ai început să lucrezi în radio?
Pe la 14 ani, împreună cu prietenul din copilărie mi-am făcut un radio și emiteam în curtea interioară a blocului unde locuiam. „Centrul“ era în beciul blocului. Scoteam o boxă afară și puneam muzică, de pe un walkman, în fiecare zi de la ora 17.00 la 19.00. Când am început să lucrez în radio, mi-am imaginat că mă așez pe scăunel și că fac emisiune, cum făceam în beci. Ei bine, Andrei Gheorghe mi-a pus un reportofon în mână și m-a trimis pe teren, după știri. Prima știre importantă a fost legată de doi delfini homosexuali. M-am dus la Delfinariu și am făcut știrea.

Ai fost jignit vreodată de ascultători?
Țin minte că făceam emisiuni în direct, noaptea. Era o modă atunci... că aveai sau nu ceva de zis, ideea era că sunai la radio ca să poți înjura în direct. Atunci, în acea perioadă, mi-am dezvoltat un simț fantastic. Și acum îmi dau seama când un om este pe pragul de a înjura. Eram atât de stresat, că stăteam mereu cu mâna pe butoane, pregătit să tai calea.

Știu că ai cochetat și cu politica.
Daaaa, mergeam la manifestările Alianței Civice. Mie și prietenului meu ni se părea că nu e OK cu comuniștii care se instalaseră după Revoluție. În perioada aia trebuia să ai o opțiune politică. Așa că am ales să fiu orice, mai puțin comunist. Mergeam la manifestări, știam toate cântecele lui Pațurcă... dar cred că noi doi, idioții, eram cei mai sinceri din toată adunătura aia de oameni. Chiar credeam în mișcarea aia, că nu ne obliga nimeni să ne ducem, nu ne chema nimeni. Restul mergeau pentru că știau că, la un moment dat, puteau să intre în diverse jocuri. Când m-am prins de asta, m-am înscris la „Țărăniști“. Eu eram președintele organizației de elevi ai PNȚCD, iar prietenul meu era vicepreședinte. Acolo am rămas până la moartea lui Corneliu Coposu. Când a murit Coposu, pentru mine a murit politica. După moartea dumnealui am considerat că nu mai am unde să mă duc și mai ales de ce. M-am bucurat doar că și istoria mi-a demonstrat același lucru. Am plecat cu trenul din Constanța și am venit la București, la înmormântare. Am suferit foarte mult.

Cum te-ai descurcat și cu radio, și cu școala, și cu manifestările politice?
Eeee, eram vedeta liceului, că doar lucram în radio! Profesorii mei nu erau foarte impresionați, în sensul în care, cum mă prindeau, cum mă ardeau. Profesorul meu de istorie avea o problemă cu mine, pe motiv că eram la PNȚCD. Și mă și persecuta, că eram „țărănist“. (râde) Toată ora era odă închinată lui Ion Iliescu. Eram ținta lui preferată.

Dar ce visai să devii, mic fiind?
Mic fiind, eram un fel de Octavian Ursulescu. Organizam și prezentam Festivalul de la Mamaia, în curtea blocului. Și mai eram și în juriu, pe scena improvizată concurând vecinele de bloc și prietenele din copilărie. M-am jucat mai mult cu fetele. Jocurile de băieți erau mai violente. Am încercat să mă joc și cu băieții, dar toate jocurile se desfășurau ­într-un etern război. De ce trebuie să ne împușcăm, să fim în război, când e mai frumos să fie pace?

Deci ți-ai dorit să fii Tavi Ursulescu?
Nu, înainte să intru la liceu îmi doream să fiu critic de artă. Gândește-te că eu, la 13 ani, am fraudat Biblioteca Județeană Constanța. Am fost o dată cu o prietenă care avea permis, pentru că avea buletin. Eu nu aveam nici buletin, logic așadar că nu aveam nici permis. Și când am văzut ce frumos e la Biblioteca Județeană, m-am îndrăgostit pe loc. Așa că mă duceam zilnic: „Bună ziua, mă scuzați, dar mi-am uitat permisul acasă“. După o perioadă, unei doamne de acolo, care se prinsese că sunt cam „ilegal“, i s-a făcut milă și mi-a făcut un permis. Când m-am văzut cu permisul în mână... a fost cea mai frumoasă zi din viața mea. Mă duceam apoi în fiecare zi, mai puțin duminica, și citeam, vedeam albume de artă... era o minunăție acolo și stăteam câte șase ore, timp în care îmi făceam și lecțiile. De la albumele de artă de la Biblioteca Județeană m-am îndrăgostit de artă. Ah, și mai era un avantaj: la Biblioteca Județeană nu se tăia curentul!

Cât ai rămas la Radio Sky?
12 ani. Din lecturile mele am învățat, printre altele, că cine trădează o dată, trădează toată viața. Mi se părea că, dacă plec de acolo, era ca și când aș trăda. Sunt un tip loial dintotdeauna. Și nu m-a interesat niciodată cât câștig. Nu ­mi-am negociat niciodată, în viața mea, salariul. Între noi fie vorba, atât de mult îmi plăcea ceea ce fac, că puteau să nu mă plătească deloc, că tot mă duceam... amănunt despre care sunt fericit acum că nu s-a aflat. „Am de o ciorbiță? E bine!“ Stăteam la mama, aveam mâncare și un loc unde să locuiesc, așa că banii erau niște hârtii pe care le primeam bonus făcând ce-mi plăcea. Gândește-te că, deși nu aveam emisiune zilnic, eu mă duceam la radio noapte de noapte, începând cu ora 10 seara, până dimineața la șase.

De la Radio Sky ai plecat după 12 ani... de ce?
Am fost nevoit. Este o lecție pe care încă n-am învățat-o. Nu am știut ce trebuie să spun și ce anume nu trebuie să spun. Mie mi se părea că, dacă ceva este corect, atunci e bine să spun, că n-are ce să se întâmple. Am citit pe post un articol din ziarul „România Liberă“, despre Arhiepiscopul Tomisului Teodosie și apartenența lui la securitate. Arhiepiscopul s-a supărat foarte tare și am fost sfătuit să-mi găsesc alt job. Am ajuns la Teatrul de Balet „Oleg Danovschi“, ca purtător de cuvânt, unde am stat doi ani. Aveam și birou. Dacă intrau doi oameni în biroul meu, era aglomerație maximă. Acolo am învățat balet. M-am îndrăgostit numai pe meserii din astea, purtătoare de virus. Partea proastă este că acum nu mai pot să mă duc la spectacole de balet. „Ia uite, aia nu e bine, asta nu e piruetă, ăla nu e arabesque...“, comentez tot timpul și sunt foarte greu de mulțumit ca spectator. Dar eram foarte fericit, bașca aveam un salariu de cinci milioane, ceea ce însemna extrem de puțin. Dar mi-era atât de rușine față de balerinii din ansamblu care aveau salariu patru milioane și jumătate și care munceau zilnic. Dacă nu se desființa teatrul, cred că și astăzi eram acolo.

Venirea la București, la InfoPro, nu ai simțit-o ca pe o desrădăcinare?
Nicidecum. Mama mea este o complex-motivațională, pentru mine și pentru toată planeta. Când mama mea a împlinit 60 de ani, s-a trezit pensionară și s-a simțit inutilă. A stat așa trei luni, după care, într-o zi, mi-a zis: „Săptămâna viitoare plec în Italia.“ Nu știa limba, nu știa pe nimeni. Mama și-a vândut verigheta, pe care o păstrase chiar dacă divorțase de ani buni de tata, și, la 60 de ani, a plecat în Italia cu banii dintr-o pensie și o verighetă. A făcut două zile pe drum, a stat la o pensiune, a dormit două nopți în parc, a locuit într-o casă parohială. Mi-am dat seama că eu, la 29 de ani, nu aveam curajul să-mi iau praștia și hamul și să mă duc în lume. Eu eram șomer, iar mama, care își găsise de lucru, îmi trimitea bani. Mi-era rușine! Așa că, atunci când s-a pus problema mutării mele la București, m-am gândit că sunt doar 225 de km și că nu trebuie să învăț o limbă străină pentru asta. Mama e de șase ani în Italia și își strânge bani pentru că vrea să vadă toată lumea.

Ești monden?
Nu, mă duc unde sunt invitat de câte un apropiat, dându-mi seama că vectorul imagine îl ajută pe el. Nu îmi mai place „mondenitatea“ pentru că, dincolo de spoiala care apare în reviste, nu e nimic.

S-a schimbat ceva în viața ta, după ce ai declarat că ești gay?
Eu și Răzvan Ciobanu suntem singurii care au recunoscut homosexualitatea. În țara asta sunt doi homosexuali: eu și Răzvan Ciobanu, că doar noi am recunoscut. Teoretic, așadar, nu mai există alții. În concluzie, eu trăiesc cu Răzvan Ciobanu. (râde) Am și zis, într-o seară, la emisiune, aflând că Răzvan pleacă din țară: „Păi, ce faci, dragă? Mă lași singur?“ Știi ce s-a schimbat? Mai ies în oraș cu băieți și, dacă apar alături de mine în vreo poză de paparazzi, se face imediat o conexiune greșită. Eu am mulți prieteni care, în majoritate, sunt foarte heterosexuali, cărora nu le convine să fie implicați nici la nivel de bârfă într-o discuție despre homosexuali. Eu nu ies în cluburi de bulangii, că nu îmi place, nu mă simt ca făcând parte din lumea aia.

Păi, dar la cluburi se pare că ieși ca să agăți.
Ce să agăți, dragă? Și mă mir că există cluburi de homosexuali, atâta vreme cât suntem doar doi! Cluburi pentru doi clienți și nici ăia nu vin! (râde) Știi ce s-a schimbat? Oamenii mă ocolesc, de frică să nu apară la ziar. Asta îmi afectează puțin universul. Dar prietenii mei adevărați au rămas aproape, indiferent de pozele de la ziar.

Nu ai scăpat de o grijă, din momentul mărturisirii?
- E mult mai greu acum. Eu parcă sunt tâmpit: întotdeauna îmi aleg căile cele mai grele. Dacă ești gay, dar public ești heterosexual, toți homosexualii vor mișuna în jurul tău. Dacă ești ce-ai spus că ești, nu prea mai rămâne nimeni pe lângă tine. Știi care a fost cea mai mare surpriză pe care am trăit-o după ce am declarat public că sunt ce sunt? Homosexualii mi-au sărit la gât, iar heterosexualii mi-au sărit în apărare. „De ce-a trebuit tu să spui?“ Este aceeași ipocrizie pe care o întâlnești pe buzele oamenilor care nu privesc la televizor decât emisiuni de cultură.

Nu ți-ar fi fost mai ușor dacă îți inventai un cv paralel, de viață heterosexuală?
Nicidecum. Ar fi fost cu mult mai obositor. E obositor să trăiască două persoane într-un singur corp.

Pe de o parte, este foarte avantajos pentru imagine.
Și eu cât mai trăiesc, Dana? Ce mai trăiesc? Și eu cine sunt, de fapt? Și pe cine mint? Și de ce să mint când pot trăi liniștit cu mine, spunând adevărul.

N-ai simțit niciodată nevoia, din protecție, ­să-ți inventezi un personaj care merge altfel, care vorbește altfel și prin altfel înțeleg heterosexual?
Aia nu mai e viață. Aia e boală psihică. O mint pe aia, căreia îi ofer o viață falsă, minți prietenii, te minți pe tine. Sunt mulți care preferă să procedeze astfel, dar la un moment dat cedează... și au reacții violente. Omul din fiecare vrea să și trăiască, într-o bună zi. Am trecut prin asta. Eram foarte controlat. Să-ți dau un exemplu: în stațiunea Mamaia, pe faleză, de la Perla până la Cazino, sunt niște dale de ciment. Gândește-te că mergeam pe dalele alea și, ca să nu se prindă cineva că sunt homosexual, călcam numai în centrul lor. Până acolo merge controlul! Controlam și cum puneam mâna pe clanță, pe ceașca de cafea. Ajunsesem la tulburări de identitate. La un moment dat am obosit și m-am dus la psihiatru. Era o doctoriță, o tanti plictisită, care mi-a dat niște pastile. Când am devenit legumă, de era să mă calce o mașină, n-am mai luat pastilele și m-am dus la alt psihiatru. Aveam 23 de ani. A doua doctoriță mi-a zis că mai bine stăm de vorbă. Și am stat de vorbă vreo patru luni, de două ori pe săptămână. Ea mi-a zis că în mine trăiesc doi oameni și să-l aleg pe cel de care îmi place cel mai mult, pentru că nu e corect să trăiască doi oameni într-un singur om. Într-o zi din a patra lună mi-a zis că nu ne mai vedem. Am trăit atunci tragedia vieții mele. Am plâns pe stradă, tot drumul până acasă. A doua zi dimineață, m-am uitat pe fereastră și am luat hotărârea să le spun prietenilor mei cine sunt. Prietenii mei nu numai că au înțeles și m-au acceptat, dar erau dispuși să mă acopere în fața mamei. Dar n-a fost nevoie.

Mama știa?
Nu, mama a aflat că sunt homosexual de la televizor.

Dar cum de nu i-ai spus dinainte?
Știi care e culmea? Oamenii care mă iubesc cel mai mult au aflat ultimii. Bine, mama nici nu a crezut. Ea fiind în Italia, m-a sunat când a aflat, și i-am confirmat. Până anul ăsta, de Paște, mama n-a crezut. Zicea: „Eeee, te-au pus ăia să zici așa, ca să faci audiență! Îmi dau seama că nu poți să vorbești la telefon, dar știu că te-au pus ăia.“ Anul ăsta m-a întrebat din nou. „Măi, mamă, e adevărat?“ „Da“, i-am zis „și sunt fericit“. „Ei bine, atunci eu sunt și mai fericită ca tine“ Mama mea e... altfel.

Când ți-ai dat seama că ești homosexual?
Devreme, pe la 14 ani. Toți colegii mei dezvoltau relații adolescentine - bilețele de amor, inimioare pe bancă, garoafa roșie pe modelul din „Liceenii“ - dar mie îmi lipseau astea din program. Mie îmi plăceau niște colegi.

N-ai trecut prin pasa negării?
În fața mea, nu. Știam ce e, că doar citisem la bibliotecă. Mai târziu am încercat să ascund în fața celorlalți, studiind gesturile altor bărbați. Mi-a fost frică doar să nu-mi ­pierd sensibilitatea. Dacă negam în fața mea ce eram ajungeam ca ceilalți, ori mie nu-mi plăceau ceilalți. Mi-a fost frică să nu ajung o brută.

Tu ai trăit însă nouă ani, cu un personaj care nu exista.
Da, de la 14, la 23 de ani. Da, dar nu mi-a plăcut de ăla, că era ca ceilalți. Era un prefăcut.

Nu te deranjează ideile preconcepute?
Știi cum suntem noi? Suntem ăia care râdem de Nea Mărin, dar noi suntem Nea Mărin, cu prazul în geanta diplomat, cu papion și pantalonii rupți în cur.

Cum reacționezi când ești îndrăgostit?
Când sunt îndrăgostit, mă arunc cu capul înainte și prima mea grijă este să-l protejez de nebunia mediatică. Pentru că poate nu rămân cu omul ăla... poate stau cu el o lună, două, cinci, dar el cu ce se alege? Cu apărutul la ziar și cu vecinii rudele și prietenii care-l arată cu degetul. Mi-am amintit de o experiență extraordinară. Venise mama în țară și am plecat împreună să ne vizităm rudele de la Buzău. Era prima întâlnire cu ei, după ce am zis eu la televizor că sunt homosexual. Și aveam emoții, nu voiam să se simtă mama prost... na, oamenii fiind de la țară.... Măi, nici cu o privire nu am simțit că mă acuză. Mie mi-au reproșat niște străini tot felul de lucruri din viața mea, dar rudele mele de la țară, care trăiesc într-un sat de lângă Buzău, nu mi-au spus nimic și m-au înconjurat cu dragoste. Nici măcar privirea accea, că există o anumită privire condescendentă, nu a existat. Eu la asta nu m-am gândit când am făcut declarații la televizor. La ei nu m-am gândit nici o clipă. Nici la ei, nici la mama.

Oricum, nu ești comod într-o relație, pentru că ești foarte... public.
Nu sunt comod pentru niște oameni care nu trăiesc. Eu nu țin morți pe lângă mine.

Inima nu are criteriile de selecție pe care le are creierul. Poți alege să te îndrăgostești de unul care nu vrea sub nici o formă să recunoască public.
Mi-a spus o dată un băiat care mă plăcea că mai bine nu eram vedetă. Și eu i-am zis: „Mai bine nu erai electrician!“ Stai puțin, că n-am omorât pe nimeni. Dar când sunt îndrăgostit, sunt ca o floare, stau într-un picior, fac orice. O dată, am fost îndrăgostit o săptămână înainte să ne întâlnim și 24 de ore după ce ne-am întâlnit. (râde) Ei bine, respectivul e român care trăiește în altă țară. Mi-am cumpărat bilet de avion și m-am dus după el. Am ajuns vineri seară, târziu, iar sâmbătă la patru dimineața am rugat telefonic o prietenă să-mi caute, cu orice preț, plătind orice penalizare, un bilet de avion spre București. Am ajuns la București și am plecat la Paris, în vizită la vechiul meu prieten pe care îl știu de 15 ani. Și m-am simțit perfect.

Mamei i-ai prezentat vreun iubit?
Nu, pentru că nu merita niciunul! Iar mama mea e un complex motivațional. Nu pot să-i prezint pe oricine. Ce dacă ea a fost femeie de serviciu?

Deci nu te reține jena?
Nu, ci doar ipocrizia. Și cred că ar și durea-o. Dar să știi că și homosexualii se împart, după părerea mea, în două categorii: gay și bulangii.

Cum te-ai gestionat în ideea de familie?
N-am avut-o pe asta niciodată! Știi că budiștii zic că, pentru unii oameni, e mai bine să nu aibă copii și, în categoria asta, intră și homosexualii. Acum două săptămâni am fost la Paris, cu cățelul. I-am sărbătorit câinelui ziua de naștere la Paris. A fost ziua lui, așa că i-am luat bilet de avion și i-am făcut cadou poșetă și hăinuță, de la Paris.

Tu ești zdravăn?
Pe 27 mai, când a fost ziua mea, m-am urcat în mașină, am luat cățelul și am fost împreună pe Transfăgărășan. El a fost cu mine de ziua mea, da? Așa că eu am fost cu el, de ziua lui, în Paris.

Care e legătura cu ideea de familie?
Păi, stai să vezi. La Paris, în cursul zilei mă plimbam cu cățelul. Am ajuns în dreptul unei școli care mi-a plăcut foarte mult. Știu că mi-am zis: „dacă aș avea un copil, mi-ar plăcea să învețe aici“ A fost prima dată când m-am gândit la familie. Aici nu am aceeași senzație. Nu mă macină ideea.

Mircea, cum îți traduci ideea de cuplu fericit?
Înseamnă parteneriat. Parteneriat de durată. Dragostea nu ține. Dragostea durează doar trei ani. Trebuie să ai grijă să reinventezi relația, iar parteneriatul îți asigură continuitatea relației, chiar dacă o dată ești prieten, o dată ești iubit, o dată ești amant. Să fie ca un tratat de conviețuire. Mă uit și la cuplurile de heterosexuali, că multora le e greu să se păstreze unul lângă altul. Și heterosexualilor le este greu să găsească pe cineva, într-un parteneriat. Iar la homosexuali este și mai greu, plaja e și mai mică.

Ai găsit până acum un astfel de parteneriat?
Se zice că, într-o viață, ai dreptul la cinci mari iubiri. Mi-am făcut bilanțul și încă sunt pe debit, nu am intrat pe credit. Am avut o relație stabilă, la Constanța. Am stat cu un băiat vreme de șase ani. Pentru un cuplu de homosexuali este o relație întinsă pe o perioadă enormă de timp.

De ce vorbești de relația asta la trecut?
Pentru că am plecat la București, iar omul avea rostul lui la Constanța. Și a hotărât să-și vadă de ale lui, în loc să umble de nebun, ca mine.

Te-ai vindecat?
M-am vindecat din mers. Rămân cicatrici, dar am preferat să mă doară adevărul, decât să mă mângâie o minciună. Am cicatrici de la minciuni.

Te deranjează mai mult să fii mințit decât să fii înșelat?
Categoric. Prefer să-mi spui că m-ai înșelat cu Răzvan Ciobanu, decât să mă minți că n-ai făcut-o. Bietul Răzvan, zic de el, că dacă suntem doar doi în țara asta...! (râde)

Conturează-mi viața ideală.
Viața ideală o trăiesc.

Și ce-i lipsește?
Prietenii de la Constanța. Și multe, însă pentru ce-aș mai trăi dacă le-aș avea pe toate? Nu-mi fac planuri pe termen mediu, prefer să trăiesc azi și pentru mâine.

Ce te doare?
Din când în când mă mai doare sufletul.

Ce-ți place cel mai mult la tine?
Că sunt în continuare foarte naiv. Copilul din mine n-a murit. Copilul din mine știe ce e joaca, deși la 35 de ani e nasol să spui că ești copil, că ești naiv, asta după ce te-ai fript și cu ciorbiță, și cu sarmaua, și cu iaurtul.

Ce înseamnă pentru tine a fi penibil?
Să încerci să forțezi niște lucruri și să tragi cu dinții de cineva care nu-ți mai aparține. Mi-am adus aminte de un moment penibil: eram la Paris și beam o cafea. Acolo a încercat să mă agațe o doamnă foarte distinsă, de 75 de ani, fostă balerină la Opera din Paris. Când a văzut că nu are șanse la mine, a încercat să agațe niște ospătari.

Ce-ți dorești să înveți, Mircea?
Aș vrea să învăț să mor. Deși ne pregătim toată viața pentru asta, nu învățăm niciodată.