M-am dus la interviul cu Laura Cosoi „îndoctrinată“. O știam atât de bine din cuvintele lui Smiley, dar și din tăcerile lui, din expresiile chipului său, din zâmbetele „acelea“, de om topito-îndrăgostit, pe care în zadar încerca să le ascundă. M-am dus să dialoghez cu o femeie frumoasă, deșteaptă și fragilă. Pe fragilă însă n-am găsit-o la fața locului. O înlocuise o alta, puternică, pe care n-o cunoscusem nici măcar prin ochii lui Smiley. Iar când i-am întâlnit privirea aceea albastră, înlăcrimată de atât de multă iubire, mi-am zis: „E Dream girl get-beget!“. Dana Dorian
Câți ani aveai când te-ai lăsat de dansul sportiv?
Aproape 16 ani aveam, eram în clasa a IX-a. Nu m-am lăsat total de dans, făceam tot felul de demonstrații la zilele Iașiului, am început să predau pentru tinerele cupluri care se căsătoreau, îi învățam să danseze vals, mai făceam show-uri de dans, dansam la nunți, adică primii mei bani i-am câștigat destul de devreme. Câștigam aproape un milion de lei. Era o chestie frecventă, învățasem că pot câștiga bani și puteam să-mi cumpăr ce voiam eu cu acei bani. Așa, la 16 ani, am descoperit eu gustul banului. Dar nu mi-a plăcut să predau.
De ce?
Pentru că nu am răbdare deloc, nu am răbdare să explic. Pentru mine, dansul reprezintă...EU, eu pe scenă, alături de un partener. Nu-mi va plăcea niciodată să dansez într-o trupă, cu alte persoane lângă mine pe scenă. Primul meu contact cu dansul a fost cu un băiat, eu așa știu să dansez, știu să mă las condusă, să interacționez, să comunic, există chimia aia între noi doi, există temperamentul dansului, sunt foarte multe stări pe care le-am cunoscut. Dar atunci când m-am lăsat de dans, nu eram femeie. Când m-am reapucat de dans, la „Dansez pentru tine“, devenisem femeie. Și deja dansul pentru mine a însemnat și mai mult, pentru că înțelegeam altfel relația cu partenerul de dans, pentru că era strict profesională, dar cumva pe ringul de dans, partenerul înseamnă mai mult de atât.
Câți ani aveai când ai avut primul partener de dans?
Eram în clasa a V-a. Mi-aduc aminte că mama mi-a zis: „Laura, mâine îți cunoști partenerul de dans.“ Aproape că n-am dormit în noaptea dinaintea întâlnirii. Era clar o altă etapă. Eram în sala de dans și afară era un grup de copii și unul dintre băieții de acolo, cel mai îndesat, cu căciulă, cu un fes din ăla cu moț, ăla era partenerul meu de dans. Când l-am văzut... am fost șocată. Dar de ce îl am eu ca partener pe cel mai mic și cel mai îndesat dintre toți? A încercat mama să mă convingă că este cel mai bun partener dintre toți. Și l-am cam chinuit, că mi s-a părut mie că mă place. E chestia asta, când te place un băiat, deja nu mai e bun. E mai fun când se lasă mai greu impresionat de tine.
Asta e o chestie de copilărie, adolescență. Funcționează la tine și azi?
Nu, astăzi nu. Nici nu s-a mai întâmplat să-mi pun problema asta. Eu am avut numai relații lungi. Acum, dacă nu aș mai fi cu Andrei, cred că ar fi foarte ciudat. Să mă duc la o întâlnire, să cunosc pe altcineva, nu știu cum ar fi.
Știu că ai suferit un accident. A schimbat asta ceva în viața ta?
Am suferit un accident de mașină, crunt, în care era să-mi pierd viața, eu fiind în dreapta. O contuzie abdominală, m-am lovit și la cap. Am sărit practic în prăpastie, de pe niște serpentine din Iași. Ne-am oprit în copaci. Nu am avut nici centură și nu am avut niciun instinct să mă prind de ceva.
Ai realizat ce se întâmplă în acel moment, când mașina a căzut în prăpastie?
Da, am văzut tot. Când eram în aer, am realizat că am sărit. Oricum, nici după nu am realizat cât a fost de grav. Eu am sunat-o pe sora mea să vină să mă ia, în loc să sun la salvare. De atunci viața mea s-a schimbat radical. Dar nu din cauza acelui accident. După aceea, tot ce s-a întâmplat m-a dus în altă direcție, fără să premeditez sau să-mi fi dorit vreodată.
Câtă vreme ți-a fost frică să te mai urci la volan?
Da, mi-a fost foarte frică de mașină după aceea. Eu mă uit că Andrei merge mult cu mașina noaptea și mă bucur foarte mult că nu a avut niciodată un impact, dar pe de altă parte, responsabilitatea pe care o ai după aceea la volan e mult mai mare, ești mult mai precaut. Tremuram toată, iar când a pornit mașina... nu pot să descriu în cuvinte. Dar m-am urcat la volan după câteva luni, apoi am plecat la mare cu mama și cu sora mea. Și a sunat Andreea Tănăsescu să spună că urmează un casting pentru o emisiune. Asta am înțeles eu, habar n-aveam ce înseamnă „La bloc“. Nu urmăream televizorul, pentru că eu stau la casă la Iași și toată viața mea am copilărit în jurul casei mele, nu la televizor.
Ai luat castingul din prima încercare?
Nici vorbă! Nu am luat castingul nici dupa a treia. (râde) Dar într-o zi, Andreea mă ia cu ea la studiourile din Buftea si, cum avea treabă, mă lasă pe hol. Tocmai se filmase „Modigliani“ în vara aceea și, ajungă acolo, văd setul de la „Modigliani“. Am stat pe acolo și mă uitam cum probează fetele perucile, ceea ce eu nu mai văzusem... eram fascinată. Și vine un englezoi mai spălăcit, cu o engleză din care nu înțelegeam nimic, că vorbea și repede, și mult. Și vine asistentul lui care mă întreba, direct, dacă vreau să joc în filmul lui. Englezoiul era regizorul de la „James the first“. El m-a văzut pe holuri și i s-a părut că aș fi foarte bună în filmul lui de epocă. Pur și simplu m-a luat de pe hol și m-a dus să probez niște costume de epocă. Iar Andreea mă căuta, să plecăm la București. Zic: „Stai puțin, că eu probez niște costume, am primit un rol.“ Asta se întâmpla joi, iar eu aveam filmare marți. Aveam 2-3 zile de filmare și cu personajul principal aveam ceva, mă tăvăleam cu el pe acolo. Aveam un rol consistent! (râde) Adică făceam mai mult decât să trec prin cadru. Gata, eram actriță! Și din toată chestia asta, a început să vorbească lumea în Buftea, că a venit o moldoveancă de la Iași și a luat un rol în „James the first“ și așa cred că au auzit cei care își dădeau acordul pentru serial. Și o întrebau pe Andreea cine e fata asta care a luat rolul. „Păi, e fata care a stat în probe pentru La Bloc și au trimis-o acasă pentru că e începătoare.“ Iar ei zic: „Ia, adu-o să o mai testăm un pic.“ Și m-au sunat duminică seară că am luat rolul Adina „La Bloc“. Asta a fost. Dar filmarea era programată tot marți.
Și ce ai făcut?
Nu m-am mai dus la „James the first“. Am ales varianta asta și am rămas. Și mi-a părut rău pentru filmul ăla, că am renunțat la ceva pentru altceva. Acum nu-mi pun problema, că dacă alegeam filmul ăla, eram la Iași la facultate, în continuare.
Probabil că atunci a fost momentul tău, nodul tău care s-a desfăcut.
Da. Am acceptat rolul Adinei și treptat s-au convins că pot să fac mai mult decât credeau ei. Ei mi-au construit rolul ăsta de blonduță proastă și naivă. Dar de ce nu prea am fost eu de acord cu această Adina? Eu am crescut la Iași, într-o familie numeroasă de oameni care m-au protejat și m-au iubit în continuu. Învățam la un liceu bun, am avut o părere foarte bună despre mine și dintr-o dată m-am trezit într-un rol de proastă, iar oamenii care nu mă cunoșteau chiar credeau că sunt proastă. Mi se părea că trebuie să demonstrez de trei ori mai mult că nu e așa.
Siguranță de sine sau tupeu? De care ești mai aproape?
Cu siguranță, când eram mică aveam tupeu. Dar nu tupeu nesimțit. Ok, că eram frumoasă, eram frumoasă. Asta e o chestie pe care ei mi-au dat-o, nu e meritul meu. Eram o dansatoare faimoasă, trebuia să dansez cu Mihai Petre. Eu trebuia să fiu partenera lui atunci când m-am lăsat de dans. Trebuia să mă mut la București, dar tatăl meu nu a vrut să mă lase să fac asta atunci, pentru că a spus că trebuie să fac școală și să mai las dansul. Deși eram talentată la dans, nu m-au lăsat să plec. Nici nu mi-am dorit prea tare, cred. A fost o discuție între mama și antrenorul lui Mihai Petre, că mama era arbitru atunci. Și discuțiile au fost ca și în cazul fotbaliștilor, cu transfer, că așa era. Iar Mihai moare de râs acum, când își aduce aminte. Revenind, aveam siguranța pe care o am și acum în mine, dar sub altă formă. Mi se părea că nu pot să fiu înlocuită atunci, așa am fost crescută, unică.
Ce s-a pierdut de la Laura de atunci?
Un pic din naivitate. Am învățat că oricine poate fi înlocuit și că, de fapt, ești unic, dar oricând poți fi înlocuit cu altcineva. Mi-ar fi plăcut să mă gândesc dacă aș fi rămas atât de tupeistă și cu siguranța aia atât de predominantă, dacă aș fi fost altfel acum. Eu acum am siguranță, dar e cu totul și cu totul altceva, e provenită din maturitate, dintr-o experiență acumulată. Și aici e vorba despre siguranța în mine, în primul rând ca femeie. Când eram mică nu știam eu ce-i aia. A rămas în mine partea asta de spectacol. Dar în spate e cu totul altceva.
Cine e Matei Stratan?
Este fostul meu iubit. Nu, nu e persoană publică și nici nu-i place să fie. Eu cu Matei am copilărit practic împreună, suntem amândoi din Iași, am fost buni prieteni, el a învățat la Londra. Practic, relația noastră a început când s-a întors din Londra și am stat doi ani împreună. Matei este cu trei ani mai mic decât mine, iar eu am așteptări foarte mari, în general, de la bărbatul de lângă mine. El era ușor imatur, ca să zic așa. Răbdarea mea ajunsese la capăt, în momentul în care m-am îndrăgostit de Andrei. Nu mai aveam răbdare să-l fac să înțeleagă ritmul meu de viață și faptul că eram extrem de obosită. Am avut o perioadă foarte grea atunci. Dormeam trei-patru ore pe noapte, el în timpul ăsta se întâlnea cu prietenii la noi acasă, puneau muzică, iar eu dormeam. Mi-a fost foarte greu. Și pe un fond de oboseală și din cauza unui tratament pe care l-am făcut pentru ten, acestea mi-au afectat ficatul și nu am știut și am făcut depresie de la medicamente. Pentru ca apoi să aflu că în Statele Unite s-au sinucis mai mulți oameni din cauza Roacutan-ului. Din cauza asta am început să fac atacuri de panică foarte mari.
În ce condiții?
Atacurile de panică se manifestau pe un fond de oboseală. Cel mai bun exemplu în sensul ăsta s-a petrecut undeva la mare, unde trebuia să filmez. Am plecat în ziua aia la mare, noaptea nu am dormit, la ora trei dimineața a început machiajul, iar la 04.30 începea filmarea. Nu am dormit o noapte și o zi și când am ajuns după-amiază în București, l-am rugat pe Matei să-mi ia bagajul, să mă ajute. Și nu m-a auzit sau a plecat pur și simplu fără să-mi ia bagajul și am intrat într-un atac de panică de nedescris. Mi s-a făcut atât de rău, încât simțeam pur și simplu că, în momentul ăla, mor. Și că nu poți face nimic să nu se întâmple asta. Am ajuns în casă, am făcut un duș, dar cred că dacă nu erau sora mea, prietena mea cea mai bună și Matei, eu mă aruncam pe geam. De frică. Apoi am trecut în extrema în care nu dormeam, nu voiam să adorm. Îmi spuneam că voi muri. Toată lumea mă suna să îmi spună că totul o să fie bine. Mă sunau prietenii mamei, psihologii pe care îi cunoștea ea, și îmi spuneau că nu voi păți nimic, că trebuie să dorm. Dar eu plângeam și spuneam că voi muri. „Voi înțelegeți că, dacă închid ochii, mor?“ Și când ține de tine și îți dai seama că ești atât de vulnerabil și de slab în fața minții tale care, de fapt, te controlează, este groaznic.
Cine te-a ajutat să treci peste asta?
Pe fondul ăsta s-a ajuns și la neînțelegerile mele cu Matei. Și singurul om care îmi făcea bine în perioada aia era prietenul meu cel mai bun, Smiley, cu care vorbeam despre orice. Da, el m-a ajutat, doar că el nu înțelegea.
Pentru că, probabil, el nu știa.
Îmi era teamă să-i spun ce înseamnă de fapt, pentru că nu înțelegea. E foarte greu să vorbești cu un om care nu a trecut prin asta. Și îmi aduc aminte că am plecat din Buftea când încă nu eram împreună, ci doar prieteni. Am oprit la o benzinărie și mă gândeam că trebuie să iau apă, pentru că simțeam iar că intru într-un atac de panică. Și am ajuns la benzinărie unde, la câteva secunde, a oprit și Andrei. Mă rugam să nu se oprească, pentru că eram într-un atac de panică și mi-era teamă că mă dau de gol și că o să mă vadă într-un moment atât de vulnerabil, pe care nu o să-l înțeleagă. A oprit. Era vesel, zâmbitor, cum e el de obicei, iar eu încercam să mă controlez, ca el să nu-și dea seama. Asta era cea mai mare provocare și groază: să am un atac de panică în public.
Despărțirea de Matei a fost grea?
Chiar dacă mi-am dat seama că mă îndrăgostesc de Andrei, nu voiam să o numesc dragoste. Voiam doar să spun că îmi place foarte mult de el. Dar mi-am dat seama de asta după reacțiile mele. El se certa acasă cu iubita lui, care nu-l înțelegea și el venea terminat la filmare, de oboseală, încărcat... Cineva îi făcea rău lui. Oricine îi făcea rău devenea dușmanul meu numărul unu. Atunci mi-am dat seama că e mai mult.
Și, spre bucuria ta, el s-a prins târziu.
Nu cred asta. Cred că i-a fost frică să nu înțeleagă greșit, să nu interpreteze greșit ceea ce simțea venind din partea mea. M-am îndrăgostit de el treptat. Mai mult cei din jur și-au dat seama, iar eu nu puteam să pronunț cu voce tare, pentru că mi se părea că îmi asum și nu puteam face asta, pentru că eram într-o relație. Nu mai trecusem niciodată prin asta, nu am înșelat niciodată, nu l-am înșelat nici pe Matei. În momentul în care mi-am dat seama că e mai mult, eu m-am despărțit de Matei.
I-ai spus adevărul?
Păi, nu era Andrei problema în despărțirea noastră. Problema era că noi doi nu eram bine și asta pentru că el nu înțelegea că eu filmez nopțile, că atunci când vin acasă am nevoie de odihnă, că îmi doresc să călătorim mai mult. El nu înțelegea foarte multe lucruri pe care voiam să le fac și nu puteam.
Ce te-a determinat să faci primul pas cu Andrei?
Noi ne trimiteam mesaje. De fapt, primul mesaj a venit de la el, din senin. „Pe unde îți umblă inima?“ Și eu mă gândeam ce-i cu mesajul ăsta, că doi prieteni nu-și scriu așa ceva. Eu îl tot provocam la discuții. Mi-aduc aminte că, tot prin mesaje vorbind, l-am întrebat: „Andrei, tu vrei o aventură sau vrei o relație?“ Ca să stabilim de la bun început dom’le cum stau treburile. Direct, n-am stat la discuții prea mult. Și el ce putea să răspundă?
Dar putea să-ți zică: „Vreau doar să fim prieteni“, că era și varianta asta.
O femeie nu se duce așa, cu capul înainte.
Cu alte cuvinte, tu erai sigură că nu vrea să fiți doar prieteni.
Da, m-am bazat pe chestia asta, că vrea mai mult. Am simțit că veneau tot felul de impulsuri din partea lui, că doar nu mă îndrăgostisem așa, de nebună. Eu nu cred în oameni care se îndrăgostesc doar ei și din partea cealaltă nu e împărtășit. Iar începutul nostru a fost foarte frumos. Și acum e tot cu emoții, e la fel. Oricum, ideea este că el voia să ne vedem, să mergem la cină. Și am zis nu, că nu se poate, că eu mă mutasem de la Matei la prietena mea... am zis că trebuie să lăsăm o perioadă să treacă. Eu sunt foarte calculată în general și îmi place ca lucrurile în viață să fie cât de cât corecte... din respect pentru mine în primul rând, pentru că eu ca femeie, nu am vrut să trăiesc așa în dualitate. Nu aș fi putut trăi liniștită, dormind cu Matei în cameră și pupându-mă cu Smiley. Pentru mine, asta nu există.
Care a fost cea mai ciudată experiență alături de el?
Cel mai dubios lucru, când mi-am dat seama că sunt îndrăgostită de el, a fost când a venit și mi-a zis că are nevoie de o actriță în videoclipul pe care urma să-l filmeze. „Uite, tu ești iubita mea, dar tu, de fapt, mă înșeli cu altul.“ – mi-a povestit el ideea. Și am zis OK. Cu o seară înainte filmam la „Cu un pas înainte“. Eram la clasa de muzică și îmi zice: „Mâine dimineață ne vedem în Pipera, la locație.“ El fiind în relație, eu la fel. Și dau să plec și mă întorc. Cum gândesc eu, cu 200 de pași înainte, îi zic: „Auzi, dar noi, așa, nu o să avem chestii intime sau fizice, nu?“ Pentru că era foarte dubios, pe lângă faptul că e prietenul meu bun, să te pupi e ca și cum…
Nu puteai să judeci momentul ca pe un rol?
Păi, nu puteam, mi-era teamă să nu mă dau de gol, era penibil. Măcar dacă-mi zicea că trebuie să ne pupăm, mă pregăteam. Și vine dimineața. Era Iulian Moga pe care și acum îl aud: „Deci, Smiley, tu o iei în brațe, o săruți...“ Nici mai mult, nici mai puțin, în prima secvență ne sărutăm. Eu transpirasem, eram mega emoționată.
Dar tu realizezi că el știa.
Mi-a zis: „Stai liniștită.“ Și eu m-am bazat pe ce mi-a zis el. De fapt, nu știu dacă el știa, chiar o să-l întreb. Ne-am pupat cu toată lumea de față și nu am simțit nimic. Șoc! Cum adică? Sunt îndrăgostită. Clar, simt niște lucruri, am emoții când îl văd, îmi tremură mâinile, mă atinge din greșeală și sunt terminată. Astea sunt sentimentele, le știu, le cunosc, dar... totuși. Sunt îndrăgostită de Smiley, dar nu am simțit nimic când m-a sărutat. Din toată incandescența aia... eu n-am mai simțit nimic!!! Abia după aceea am înțeles: sărutul ăla a fost atât de profesionist și cred că atât de tare m-am setat să nu mă dau de gol, încât n-am simțit nimic. Dar apoi am avut scenele de plâns și a fost o mare descărcare. Toată tensiunea s-a descărcat în acel clip.
Ești un om calculat. Precis te-ai gândit, la un moment dat, înainte să intri în relația asta, că el e Smiley pe care îl doresc 90% dintre adolescente.
Eu mă mințeam și-mi spuneam, când mi-am dat seama că m-am îndrăgostit de el, că niciodată nu voi putea fi cu un bărbat care pleacă noaptea de acasă. Eu când mă gândeam la Smiley, ziceam că nu o să pot să fiu niciodată cu unul ca el. Și spuneam chestia asta de atâtea ori cu voce tare, tocmai pentru că voiam să mă conving să nu mă duc prea mult în direcția greșită. Dar ăsta pleca nopțile cu fanele, adică... NU. Nu puteam să am o relație cu un om ca ăsta. Eu nu sunt o fire geloasă, dar în relația cu fostul meu prieten s-a întâmplat să mă trezesc cu niște chestii de gelozie, inexplicabile de altfel. Nu aveam un motiv concret, dar nici nu era să zic o criză de gelozie. Nu mi s-a întâmplat niciodată, în patru ani, că pe 18 decembrie am făcut patru ani, să am vreodată gândul ăsta, că e unde nu trebuie, că mă minte, că îmi ascunde sau mă înșală. Niciodată! Eu, noaptea când mă culc, pun capul foarte liniștită pe pernă. Nu-l pun să mă sune nopțile, să îmi spună unde ajunge, când ajunge. La ora 11 noaptea, dacă mi-e somn, mă culc. Mă trezesc dimineața, găsesc un mesaj de la el dacă vrea să îmi trimită la trei dimineața. Dacă vrea să mă sune, mă sună.
Ai simțit nevoia să „investighezi“, dar te-ai cenzurat?
Nu, niciodată nu am simțit nevoia să mă uit în telefonul lui, să descos. Nu am simțit și nu e o chestie pe care mi-am impus-o. Mă interesează dacă mă înșală, dacă mă trădează, dacă mă minte. Mă interesează foarte mult lucrurile astea, pentru că de asta depinde viitorul meu, pentru că eu nu voi sta să mă mint într-o relație.
Nici de dragul lui?
De dragul lui? Eu de dragul meu vorbesc aici! E vorba despre mine, întâi de toate. El, dacă mă trădează, mă face pe mine să sufăr. Dar nu s-a întâmplat să fie prins în offside, ca să zic așa. E vorba despre încredere și respect reciproc. Eu nu spun că el, atunci când este cu mine, nu privește în stânga și-n dreapta. Cu siguranță, pentru că e bărbat, arată bine, e dorit. Sunt o grămadă de femei superbe în jurul nostru. Dar cred că asta provine din siguranța aceea a mea, despre care îți vorbeam mai devreme. Pentru mine, varianta ca el să mă înșele nu există. Dintre noi doi, el este mai gelos, atât pot să zic.
Îți spune pe față că e gelos sau te prinzi?
Nu neapărat. Maschează de multe ori. Doar legat de cum mă îmbrac și unde plec.
Îți face plăcere sau te simți sufocată?
E foarte discret și cu bun-simț, nu l-am văzut niciodată pe Andrei să te jignească sau să îți vorbească urât. Nu m-a sufocat. Îi spun dacă e, dar până la urmă contează ce simt eu, nu ce simte el.
Mai e ceva de care nu ai vrut să se prindă? Cum s-a întâmplat cu panica.
Mă gândeam: „Cine vrea un om cu probleme? O femeie bolnavă?“
Te mai cenzurezi în ceva?
Să zicem că întotdeauna îl privesc înainte să deschid gura. Și îmi dau seama dacă discuțiile pe care vreau eu să le port cu el își au sau nu locul atunci. Caut momentele potrivite pentru ca noi să purtăm discuțiile astea. Nu mai izbucnesc la primul impuls.
Asta e înțelepciune de femeie de 50 de ani sau care are cel puțin 15 ani de relație. De unde ai învățat tu toate astea?
Din experiența mea trecută. De fapt, nu-mi dau seama dacă lucrurile astea le-am învățat. Așa simt. Noi nu ne-am certat niciodată în patru ani. Niciodată nu a plecat unul dintre noi de acasă, niciodată nu am trântit ușile, nu am țipat unul la celălalt. Întotdeauna au fost niște discuții deschise, niște discuții la care alții își scoteau ochii. Și simțeam asta și mi-am dat seama că cel mai bine este să tragem linie și să învățăm ceva din lucrul ăla. Toanele astea nu duc la nimic bun. Andrei este un tip care nu se ceartă, în general, dar e vulcanic, câteodată. Eu mi-am dorit ca el să aibă acasă ce nu a avut în cealaltă relație: înțelegere, să fie ocrotit din mai multe puncte de vedere.
Într-o discuție care debutează în contradictoriu, cine lasă de la el, la un moment dat?
Dacă ajungem să ne contrazicem pe anumite teme, eu învăț din ce zice el și invers. Nu s-a pus niciodată problema că avea el sau că aveam eu dreptate.
Ești mai mult vulcanică sau mai mult caldă acasă?
Căldura pe care i-o ofer lui și contextul nu are cum să fie și afară. M-am maturizat, fac 30 de ani, dar mi se pare că sunt înțeleaptă și în relația asta chiar îi ziceam lui Andrei: „Cine este motorul relației?“ Și de aici urma o întreagă polemică. Femeia este întotdeauna motorul relației, în orice relație.
L-am întrebat pe Andrei de căsătorie. Nu am insistat, pentru că am simțit că îi este teamă. Ți-e teamă și ție sau este numai teama lui și aștepți să-i treacă?
Nu, nu o să-i treacă. Nu neapărat lui. În general, cred că bărbații au teama asta. Eu nu am teamă de căsătorie, pentru mine căsătoria înseamnă prea puțin. Pentru mine, un copil ar însemna o schimbare radicală. Căsătoria… Ce, să mă ceară? Căsătoria va veni atunci când noi ne vom hotărî să facem un copil, dar încă nu suntem pregătiți pentru asta, că deja și acolo trec printr-o grămadă de etape. Acum mă gândesc la o grămadă de variante dacă merită sau nu să aduci un copil pe lume. Nu e cumva un gest destul de egoist să naști un copil pe vremurile astea? Cu asta vom rămâne, clar copilul este rezultatul nostru ca ființe pe pământ. Dar asta cu căsătoria… Mie nu mi-e teamă de căsătorie. Și nici lui nu îi este teamă de căsătorie, cât îi este teamă de eșecul de după, de divorț. Eu asta cred. Pentru că divorțurile în jurul nostru sunt la fel ca și căsătoriile, la fel de dese.
Când Andrei vorbea despre tine, vorbea despre „EA“. Vorbea despre „ea“, femeia.
De asta, probabil. Pentru că în jurul lui există o grămadă de alte variante și el a ales una. Noi am spus că ne vom căsători atunci când vom hotărî să facem un copil. Eu vreau să știu că lucrurile în viață le facem corect, nu întâmplător.
De fapt tu vrei să te asiguri, pe cât poți, că lucrurile stabilite rămân neschimbate.
Am vorbit ceva și mă aștept să rămână lucrurile așa cum le-am vorbit. Nu fac casă bună cu ambiguitatea.
Dacă mâine frâiele relației vor fi exclusiv în mâna lui Andrei și te anunță că ar vrea un copil, ți-ar flutura fusta de teamă?
Da! Mi-e teamă de mega-responsabilitatea asta. Aș gândi. Mult. Andrei ar fi un tată excepțional, n-am nici un dubiu, pentru că este un om foarte cald și bun.
Ce-ai vrea să mai sculptezi în interiorul tău?
Vreau să adaug, nu să schimb. Știi, că uite, sar de la una la alta: ce știai tu despre mine?
De pe net, puține. De la Andrei, aproape totul, de multe ori însă fără să vorbească. El parcă are o relație cu tine de nu mai mult de trei luni, când arderea îndrăgostelii este foarte mare.
Daaa? El când pleacă de acasă, eu am în continuare, după patru ani, senzația de gol în stomac. De câte ori pleacă de acasă înnebunesc. „Mi-e doooor de tine!“, îi zic. Și mi-e dor, realmente. Dar cuvintele astea nu știu să redea inima plină... și sufletul încărcat... și golul din stomac... și senzația aia de... de... (I se umezesc ochii și bărbia începe să-i tremure)
Nu mi s-a întâmplat vreodată să-mi plângă cineva, de fericire, într-un interviu. (Zic, încercând să-i smulg un zâmbet. Reușesc.) Laura, vrei să facem o pauză?
Nu vreau pauză. Vreau să urlu în gura mare că sunt foarte norocoasă. Mă întreabă prietenii care e secretul. Iubirea e secretul. Când iubești trebuie să ai grijă de sentimentele celui de lângă tine. După patru ani, eu încă îl descopăr pe Andrei. Nu e poveste inventată de PR. E reală, iar eu am, în continuare, emoția aceea, unică, atunci când îl văd.
Îndrăgosteala nu are logică, însă iubirea, da. De ce-l iubești pe Andrei?
Cel mai mult iubesc la el momentul în care suntem împreună. Noi stăm, în casă, după atâta timp, îmbrățișați. Căldura și conexiunea dintre noi doi este... extraterestră... zici că ne lipim pe interior. Nu se poate explica. Și când îmi spune pe nume, numele meu din gura lui sună... altfel. „Laura“ sună divin din gura lui Smiley.
Care ți-e cea mai mare temere?
Să nu-mi pierd oamenii dragi. Și mă refer la familia mea. Până acum doi ani când mama mea a fost operată de cancer la col uterin, nu mi-am dat seama cât e de imporant să fii cu familia ta. Atât timp cât părinții noștri sunt, vom face mereu sărbătorile cu ei și le vom fi foarte aproape.
Care e temerea ca femeie în cuplu?
Niciuna. Ce se poate întâmpla rău? Știu că Andrei este la fel ca mine, ceea ce mă face să dorm liniștită noaptea. Primesc de la el aceleași sentimente și gesturi pe care le ofer. E mai mult curiozitate. Mă întreb doar: unde vom fi, peste nu știu câți ani?
Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M