M-am dus să mă întâlnesc cu o divă. Și am găsit un copil. M-am apucat să vorbesc cu un copil și am găsit o femeie. Ok, zic, voi vorbi cu o femeie. Și m-a tras de guler o doamnă stranie care, sub chipul nefardat și neted, ascundea o vastă experiență de viață. Care experiență... nu se întâmplase. Am plecat, după două ore, iubind-o, dar fără să-mi pot reprima o întrebare: cine este, totuși, Adela Popescu actrița care joacă acum în „Pariu cu viața“, la Pro TV? (Dana Dorian)
Ți s-a întâmplat să răspunzi spontan la o întrebare la care, peste timp, să-i găsești alt răspuns?
Absolut. Un exemplu este când am fost întrebată despre relații, la modul general. În urmă cu ani, am spus că oamenii sunt predestinați, că le e scris să fie împreună. Acum nu mai cred sub nicio formă asta. Acum cred că trebuie să faci niște gesturi ca relația să se mențină în niște parametri sănătoși. Nu mai cred în textul: „Ia-mă așa cum sunt!“ E doar un apanaj pentru a ne suporta mai bine ceilalți.
Ce-ți scapă, din tot, în automodelarea ta?
Aș vrea să fac ceva să evit să gândesc urât, să nu-mi încolțească în minte gânduri... grele. Am început, ce ceva vreme, să fug de gânduri negative referitoare la mine, la alte persoane, la neprevăzut... Vreau realitatea mea frumoasă, nu urâtă. Am trecut, o dată, printr-un impas, printr-un proces de gânduri care m-au erodat.
Vorbești de despărțirea de Dan Bordeianu?
Da, pentru mine a fost primul bărbat, prima despărțire, prima dramă a lumii. O nenorocire. Era primul lucru „rău“ prin care treceam, până atunci trăind o viață foarte frumoasă și senină. Ei, odată cu despărțirea de Dan a venit și sfârșitul lumii. Nu, lumea nu numai că nu se sfârșise atunci și acolo, ba îmi mai și pusese deoparte, pentru mine, momente extraordinare.
Numai pentru tine era „dramă“ sau și pentru ai tăi?
Mama mea a aflat o săptămână mai târziu că m-am despărțit de Dan și asta pentru că mă zăvorâsem în mine: nu telefon, nu ieșit din casă. Era dezastru și, atât de tare m-a distrus, încât m-am mutat la mătușa mea. Dar mai multe neplăceri mi-am făcut gândind negativ în avans, dacă pot să zic așa. Exemplu: auzisem eu că femeile, când sunt foarte deprimate, sunt capabile să-și facă rău. Și am dat fuga la mătușa mea. (Râde) M-am mutat o lună. M-a hrănit, am râs cu verișorii mei, am trăit minunat... fără drame. Atunci am avut o revelație: de unde am plecat și, iată, unde am ajuns. Aha, deci realitatea nu e nici pe departe dramatică. De atunci, în clipa în care simt că pornește un gând negativ, îl stopez pur și simplu. Cum? Prin exercițiu.
Prin ce exercițiu nu te mai ating „vorbele“ din ziare?
Nu le mai citesc, pur și simplu. În perioada filmărilor de la „Aniela“, spre final, am trecut printr-o depresie cumplită. Nu eram bine deloc. Nu eram în confort deloc cu ideea de atenție publică, de persoană publică. Într-o zi, m-am uitat pe un ziar online, la comentarii. Un dezastru. Am început să plâng, că mă las, că renunț, că eu nu sunt așa... ! Înțeleg că oamenii nu mă cunosc și că oglinda mea nu este ceea ce văd oamenii la televizor, însă când cineva zice că ceea ce faci e prost... îmi anulează sufletul. E o lovitură puternică. Atunci am hotărât: „din secunda asta îmi promit că nu mă voi mai uita pe comentarii.“ Mi-am zis că, dacă exact cu trei minute înainte să citesc comentariile alea, hotăram să nu mă uit, atunci realitatea mea rămânea nealterată, rămânea nepângărită. A fost realmente un șoc, aproape că asociam calculatorul cu ceva rău. Țin minte o dată, în perioada aia, eram la mătușa mea când am sărit ca arsă când a vrut să pornească PC-ul.
N-ai fi putut să treci peste comentariile care începeau cu „nenorocito, te urăsc“ și să le citești pe acelea care conțineau observații pertinente?
Erau atâtea cu „nenorocito, te urăsc“, că nu am ajuns să le citesc și pe cele câteva cu observații pertinente. Iar peste alea cu „ești drăguță și-mi placi“ sar din capul locului. Însă am contracarat, de fiecare dată, cu nevoia de a consolida un tip de percepție. Adică: am fost un copil care a făcut liceul de muzică, a ascultat de părinți, a fost cuminte, n-a avut 200 de iubiți - nu că ar fi ceva rău - nu a băut, nu s-a drogat bla-bla. Și-am luat un casting într-o telenovelă. Dintr-o dată, copiii m-au transformat într-un exemplu, într-un idol. Și-a funcționat o vreme, până mi-a zis taică-meu: „tu vezi ce faci cu cititul și cu școala, pentru că lumea, la un moment dat, va aștepta mai mult.“
Taică-tău fiind...
Profesor de sport, mama e educatoare, amândoi sunt în Șușani.
N-ai simțit nevoia să-i aduci în București?
Ba îi aduc, peste cinci ani. Că trebuie să am grijă de ei. Dar tata, care e un fin observator, simte lucrurile înainte ca ele să se întâmple, ca orice om cu fler și experiență. Iar asta e problema lui: școala. Să înveți și să fii bun. Alte sfaturi nu ne-a dat. Odată, fratele meu, Bogdan, a suferit un accident. A dat o mașina peste el. Am primit telefon de la spital și ne-am întâlnit toți pe holul spitalului. Maică-mea nici nu s-a putut uita la femeia care a dat cu mașina peste fratele meu, iar tata ne-a șocat pe toți, spunându-i: „Te rog frumos, oricum plânge, oricum e supărată, n-o mai chinui și tu!“ Asta era problema lui: să n-o chinuim pe femeia aia, că sigur nu a vrut să dea peste fratele meu. Le are pe astea, cu bunătatea... Așa e tata!
De ce ai lacrimi în colțul ochiului?
Sunt momente... unele care vin prost!... Când mă emoționez vorbind despre părinții mei.
Ei sunt bine sănătoși, vor citi ce zice copila în revistă...
Altă dramă! Deși știu că sunt un om fără drame! Însă mă apucă panicile. Mă gândesc să nu se întâmple ceva rău cu părinții mei și intru în panică. Mi-e teamă ca lucrurile să nu se schimbe. Nu vreau să se schimbe nimic! Vreau că lucrurile să rămână în armonia asta... și nu știu cum aș face față dacă ele s-ar schimba. Acum spre exemplu, bunica e bolnavă, așa că părinții mei au luat-o la ei, cum e și firesc, să aibă grijă de ea. Dar când îmi sună telefonul noaptea, nu mă gândesc că i s-a întâmplat ceva bunicii. Teama mea e să nu se fi întâmplat ceva părinților mei. Cu boala ei m-am obișnuit, că o duce de câțiva ani. De-ale bătrâneții.
Draga mea, ție îți este frică de „ce ar fi dacă“?
Da, pentru că realitatea este minunată, așa că practic n-am motive de îngrijorare.... Deocamdată. Vezi? Hop, a apărut în peisaj „deocamdată“.
Ce-ai schimbat la tine, de când ești în showbiz, prin dorință sau prin trebuință?
Cred că am devenit mai selectivă. În privința prietenilor, a locurilor în care merg, lucrurilor pe care vreau să le fac. Eu sunt un om prietenos, dar nu aș merge cu oricine la un film. Până mai acum câtva timp, m-aș fi dus cu toată lumea. Eram năucă!
Te maturizezi, cumva?
Probabil, dar greu. Nu mă ajută să mă maturizez nici sistemul în care lucrez. Din secunda în care intru pe poarta studiourilor, vine cineva, mă ia de mânuță și mă duce la machiaj, spunându-mi că am întârziat un minut. Minut pe care îl voi recupera la îmbrăcat. Totul e stabilit cu ochii pe ceas și cu desfășurătorul în mână. După ce trec prin machiaj, coafură, costume, vine cineva și-mi pune un text în față. După care vine altcineva și mă duce la cadru sau în platou. După care vine regizorul și-mi spune ce să fac. După care aflu în ce perimetru mă mișc, să nu sar axul, să nu vorbesc și să trântesc ceva în același timp, că nu se aude ce spun. Sunt reguli! În permanență viața mea se desfășoară între și printre reguli.
Dar alea se termină, Doamne Iartă-mă, odată cu ziua de filmare!
Da, dar când? Noaptea! Iar când ajung acasă mă ghidez după o singură regulă: a nevoii de odihnă. Am nevoi primare: mi-e foame, mi-e somn. Prima dovadă de responsabilitate pe care mi-am dat-o mie a fost când mi-am luat carnetul de conducere și am condus singură. (Între noi fie vorba, până atunci nu știam nici cum se fac cumpărăturile la Carrefour, că trebuie să iei un cărucior, să ai unde să-ți pui produsele.) Iar când mi-am luat carnet, am plecat în prima zi a vieții mele de șofer direct la mare. Singură!
Mă scuzi, dar asta nu e dovadă de responsabilitate, ci mai degrabă de inconștiență.
Absolut, crasă chiar. Dar știi când mi-am dat seama? Când m-a sunat frate-meu: „Unde ești? Cum te-ai dus singură la mare? Aaaaaaaa!“ Spun, totuși, „responsabilitate“, pentru că nu am cerut voie să plec.
Buuun, și când te-ai speriat? Când ai realizat că va trebui, curajoaso, să te și întorci 225 km?
Când am făcut o pană, pe autostradă. L-am sunat pe fratele meu, desigur, care a venit și m-a salvat. Și m-am mai speriat când am închis ochii pe autostradă, numărând până la 10, în timp ce eram la volan.
Pentru?
Nu știu. Din nevoia de adrenalină, cred. E adevărat, am numărat foarte repede. Și m-a pătruns un val de adrenalină, de parcă atunci cunoșteam lumea. Începeam să testez lucruri. Cred că genul ăsta de test se manifestă diferit, în funcție de om. La unele femei, prin experiențe sexuale, la altele, prin viață de noapte. Eu, închizând ochii pe autostradă. În urmă cu ani, aș fi zis: „Vreau să sar cu parașuta, că e regăsire, e... o chestieeee!“ Acum... nu vreau să sar cu parașuta, de ce să sar cu parașuta? Mie mi-e frică și cu avionul (tot de la un gând mi se trage), ce să caut în parașută? Vreau să trăiesc în siguranță!
Tu suferi de scenarită. Cât de mult te lași condusă de puterea gândului?
Cred că în actorie cu asta mergi la înaintare. Sigur, apelezi la memoria afectivă, la imaginație, la inteligență, dar să te pui în situație e totul. Și asta înseamnă că ai mare putere de autoconvingere. Am avut un rol în care mi-a murit tatăl, mi-a murit iubitul, iar copilul suferea de leucemie. Păi, în anul ăla am fost terminată. I-am dat subconștientului toate aceste gânduri, pe tot parcursul filmărilor. Și la un moment dat, subconștientul mi-a zis: „Băi, fată, eu cred că ție ți-a murit tatăl!“
Cât poate fi de dezastruoasă imaginația ta?
Poate merge până la plâns. Am avut o perioadă în care, de cum se făcea cinci după-amiaza, începeam să mă panichez, pentru că știam că vine noaptea. Iar noaptea... mi-era groaznic de frică. Mi-era teamă să adorm.... sau teamă că pierd controlul. A fost într-o perioadă în care eram foarte obosită, o perioadă stresantă. Ajunsesem la performanța de a dormi între cadre, la Buftea, în picioare. Când s-au încheiat filmările, m-am liniștit.
Dar tu de cenzură ai auzit?
Acum, da. Atunci, nu. Eram foarte mică și dorința mea cea mai mare era să meargă, să impresionez prin performanță. Ce vrei? Lacrimă? Imediat! Am fost în asta până la capăt. Între timp, am învățat mai mult, am acumulat experiență. Am dobândit niște tehnici și am înțeles că nu e nevoie să iau o supradoză ca să văd cum e sevrajul. Eu voiam stări, voiam să trec prin ele, să le simt, să le înțeleg. Se zice că actorii joacă din experiență. Eu nu aveam niciun fel de experiențe, nu mă bătuse nimeni, nu mă înșelase nimeni, nu-mi murise nimeni. Ce experiență? Și atunci, experimentam mult pe pielea mea.
Ai citit vreodată, în ochii cuiva, disprețul pentru faptul că nu ești actriță profesionistă?
Păi, ăsta este cel mai mic lucru ce mi se putea întâmpla. Eu, dintr-un copil absolut normal, crescut la Șușani, am ajuns să lucrez cu Gheorghe Dinică. Să-mi spună cineva că sunt actor neprofesionist? Nu mă interesează. Tu ai jucat cu Dinică? Nu? Te pup, salutare! Am luat totul de la zero, pas cu pas. Mai târziu, când am jucat pe scenă, teatru, am luat totul de la zero, pas cu pas, de parcă nu aș fi jucat niciodată nimic. Păi, am avut niște probleme îngrozitoare la teatru! La film, totul este intimist, pentru că e cameră care preia fiecare gest, oricât de mic ar fi. Dar la teatru - și de asta răgușesc - eu nu sunt învățată să vorbesc taaaaare și mi se pare caraghioooos.
Am citit pe undeva că te-ai logodit cu Bordeianu de două ori. Întrebare: ai fost logodită, măcar o dată, cu Bordeianu?
Niciodată, cu nimeni. Da, am avut o relație lungă și, în mod normal, când ești deja într-o relație te gândești și puțin mai departe de atât și mergi cu gândul la căsătorie... că de-aia intri.
Nu mai crezi în predestinați, ziceai. Este cumva posibil ca neimplicarea ta să fii dus la despărțire?
Am înțeles că și din vina mea s-a rupt relația, dar nu mă simt vinovată. Nu regret povestea, dar nu-l regret nici pe Dan. Gândind corect, aș putea spune că eram foarte mică... iar el era foarte mare. Regulile într-o relație se învață, dar eu nu le știam. Însă, dacă nu era el, era altcineva, și tot aveam să învăț regulile de cuplu. Cred că este foarte important să faci lucrurile în funcție și numai după bunul tău plac, asta nu implică egoism. Eu apreciez oamenii siguri pe ei și care știu ce vor și sunt fericită că acești oameni mă vor lângă ei. Nu mă satisface un bărbat slab și debusolat care mă iubește. Asta nu am știut dintotdeauna. Acum știu că vreau alături un om simandicos, pretențios, selectiv.
Nu cumva ai fost prea răsfățată?
Răsfăț? Da, mi se făceau toate poftele, pentru că nu eram capabilă să mi le fac singură. Asta nu înseamnă că îmi făcea plăcere.
Nu-ți făcea plăcere să ți se facă poftele, am înțeles eu, repetând, să mă asigur că am înțeles, naibii, corect.
(râde) Da, mi se făcea pe plac în sensul în care mi se spunea: „mă duc eu să fac cumpărături!“. Daaaa? Ce bine! Sunt răsfățată, nu mă duc eu să fac cumpărături! Dar s-ar putea să găsești satisfacția în a-ți lua singură ingredientele pentru ciorbă. Acum găsesc alt sens cuvântului răsfăț. Filmez toată ziua, iar el vine și-mi aduce de mâncare. Dar sunt mult mai implicată, mult mai responsabilă, fac cumpărături și știu ce-mi trebuie în casă. Atunci nu știam.
Ce anume va rupe, fără doar și poate, o relație?
Păi nu suport... zâmbetul iubitului meu privind un alt chip de femeie. Când bărbatul de lângă tine privește o altă femeie, o singură dată, așa cum te-a privit pe tine, relația nu va funcționa niciodată.
Cât ai simțit asta, pe pielea ta, mai presus de ce-ai citit?
Am simțit-o în prima relație, cu Dan. Am reacționat dureros, cu gelozie, în toate felurile. Uneori am reacționat și inteligent, dar din instinct, nu din înțelepciune, pentru că nu știam ce e și ce nu e normal, într-o relație. Acum conștientizez că o privire aruncată în părți spune mai multe decât o simplă privire, dar atunci nu știam. Atunci doar simțeam și nu puteam să-mi traduc tot ce simțeam. Am rămas doar la ideea că feelingul a funcționat și ascunde lucruri reale.
De ce te-ai despărțit de Dan Bordeianu, care te-a răsfățat și iubit, așa nepricepută în ale shoppingului și relațiilor.... cum erai?
Dintr-un neechilibru. Îmi lipsea participarea egală în acea relație. L-am cunoscut când el era deja actor și m-a învățat, cu răbdare, cum stau lucrurile cu actoria.
Foarte frumos!
Adevărat, însă, în timp, am rămas la același statut de învățăcel, deși raportul se schimbase. M-a învățat extraordinar de multe și accentuez, pentru că de la filme, la actorie, la cărți, mult din ceea ce am devenit ulterior are la bază „școlirea“ alături de el ... însă ăsta este rolul instructorului, profesorului, mentorului. Meritele acestea, pe care le are cu siguranță în crearea mea ca actriță, nu se aplică într-o relație de iubire, nu o fac reală, nu fac ca relația de iubire să funcționeze.
Era mentor-iubit-frate?
N-a avut ingredientele unei relații care să meargă mai departe. Ne-am lămurit amândoi că lucrurile nu aveau cum să mai meargă. Mie mi-a fost mai greu, pentru că era prima iubire, prima despărțire. În viață, în timp, îți faci un soi de antrenament. Te călești. Știi și cum ești când ți se dau papucii, știi și cum să pui problema când îi dai. Dar atunci nu știam prin ce voi trece și de-aia mi-a fost mai greu. Cred că începuse să se înfiripe revolta. Da, mi-ai arătat cine e Cohen, am citit cine e Cohen, magia descoperirilor... dar la un moment dat, am început să am preferințele mele, din muzica lui Cohen, melodii care ție nu-ți plac. „Bine, dar de ce nu-ți plac?“, te întreb eu. „Nu, nu-mi plac! Pentru că celelalte sunt mai frumoase!“ De la un moment dat nu au mai existat argumente. Eu eram copilul care trebuie să învețe, iar Dan era mentorul. Punct. De aici, lucrurile au început să fie de nereparat. Și poate că nici n-ar fi trebuit să fie reparabile. Pe de altă parte, îl înțeleg. Dan cred că se hrănea, din tinerețea și inocența mea pe care el, probabil, le pierduse. Deși.. ca actor... n-ar trebui să le pierzi.
Și-atunci de ce te-a durut despărțirea pe care înțeleg că tu ai vrut-o?
Pentru că fost primul și pentru că mă acaparase cu totul. Pentru că mi-am dat seama că asociam acea relație cu presiunea. Presiunea că nu am înțeles exact ceea ce mi-a spus. Că nu am înțeles corect numele regizorului X. Exemple complet aberante, dar lucrurile se petreceau în sensul ăsta. Presiune că, deși mi-a explicat de câteva ori, eu tot nu am înțeles.
Erai în banca întâi, în clasa a doua și-ți era teamă să nu iei notă proastă dacă te scoate la tablă?
Într-un fel, da. Asta și momentele de maximă presiune în care noi ne aflam ca un cuplu, din punct de vedere profesional. Eram cu caravanele la Iași când 80.000 oameni strigau într-un glas: „Pu-pa-țivăăăă, pu-pa-țivăăăă!“ Dar poate eu nu voiam să-l pup. A fost mult, a fost cu copii care leșinau, cu ambulanțe care urlau, leșinau oameni în toată firea... E riscant din punctul de vedere al percepției de sine. Cred că, în străinătate, oamenii care se bucură de un succes mult mai mare decât la noi, ajung să bea, să se drogheze, pentru că nu pot face față. Și nu banilor, succesului, fanilor, ci nu pot face față momentului în care se termină binele. Dacă am trecut de perioada aia, iar eu sunt încă normală la cap, nu mi se mai poate întâmpla nimic. Dar, pe de altă parte, sunt foarte conștientă că printr-o perioadă ca aceea, prin acel tip de succes, nu voi mai trece niciodată. Ce mi s-a întâmplat mie s-a petrecut peste noapte. Filmam zi de zi, eram ruptă total de realitate, iar când am ieșit prima dată cu proiectul, am văzut, dintr-o dată, 15.000 oameni. Dacă nu ești foarte bine mobilat interior, te ia valul rău!
Ce diferă în relația cu Radu Vâlcan?
În primul rând, când am început relația cu Radu știam exact ce-mi place și ce nu-mi place la el. M-am îndrăgostit foarte tare de Radu pentru că am descoperit niște calități înainte de a-i oferi iubirea. Când am început relația cu Dan nu știam nimic. Atunci m-am îndrăgostit și atât, fără să știu de ce. Acum nu cred că m-aș mai putea îndrăgosti de un bărbat care ar avea defecte peste care eu nu aș putea trece. Am pretenția că acum îmi dau seama când un bărbat e grandoman, încrezut, mincinos, când gravează. Și când ai o imagine atât de ... pestriță, din instinct nu te duci mai departe, eviți să te îndrăgostești. Cu Dan am știut cine e, l-am admirat înainte să mă îndrăgostesc de el. Eram atât de mică și pentru mine el era atât de mare...! La mintea mea, îndrăgostitul era egal cu „gata, avem o relație“.
Te-ai gândit la căsătorie cu Dan?
Nu... poate în primul an. E adevărat, gândisem, într-un fel, că va fi o relație pentru toată viața. Dar nu gândisem o căsătorie. Căsătoria era.... Îți explic: „E bine să ne căsătorim“. Da, e bine, bineînțeles. „Și ne căsătorim pe câmp“. Daaa, pe câmp, toată viața mea mi-am dorit să mă căsătoresc pe câmp.... Nu! Nu visasem asta! Dar dacă trebuie.... așa facem. Mamă, tată, luați-vă-ți costumul popular că ne căsătorim în căpiță.
Relația a durat trei ani. După cât timp ți-ai dat seama că nu e ce simți că ar trebui?
După doi ani.
De ce-ai mai stat un an?
De teamă. Nu știam cum va fi fără el. Nici nu recunoșteam, în mintea mea, că ne vom despărți. După doi ani am simțit că lucrurile nu mai merg, dar nu văzusem, cu ochii minții, ce va urma. Nu știam unde să încadrez ceea ce se întâmplă. Poate era doar o zi proastă. Poate era doar o lună proastă, o perioadă proastă... Acum aș ști.
Ce e schimbat la Adela, acum?
Acum Adela învață și ea, la rândul ei, pe cineva, și asta îi dă putere. E important.
Bănuiesc că vei ști când să te oprești.
Nu e problemă, că relația e construită pe echilibru. Mă simt mult mai bine în pielea mea, Radu mă face să mă simt mult mai valoroasă și prin ochii lui mă văd exact cum îmi doresc să fiu. Și chiar n-are legătură cu „îndrăgosteala“, ci cu felul în care mă percepe.
Ești reală, în ochii lui, sau ești distorsionată?
Omul cu care îți împarți viața te vede în toate posturile: și când ești obosită, și când ești bolnavă, și când ești rea. Și, dacă după toate astea, te vede exact cum vrei tu să te vadă, înseamnă că e în regulă.
Ai plecat, din nou, cu colegul de platou, acasă. Nu ți-e teamă că faci aceeași greșeală?
Sub nicio formă. Relația mea cu Radu nu s-a înfiripat ca personaje. Relația cu Dan s-a înfiripat întâi de toate ca personaje. Și-apoi, ce să fac? Eu mă îndrăgostesc de oamenii cu care interacționez. Lucrez la Buftea! Aș fi putut, desigur, să mă îndrăgostesc de un cameraman, pentru că el e omul cu care petrec cel mai mult timp. Dar s-a întâmplat să fie Radu. N-aș putea să mă îndrăgostesc de vânzătorul de la magazin, pentru că nu mă văd des cu el. Dar nici nu e obligatoriu ca la fiecare proiect să te îndrăgostești de alt bărbat, în funcție de „ofertele“ din staff! (râde) În Radu am văzut calitățile pe care eu mi le doresc de la un bărbat. Pe lângă toate astea, n-ai cum să te pui cu chimia! Plus surprizele pe care le-am avut pe parcurs.
Despre ce vorbești?
Uite, la început mi se părea un tip timid. Pe urmă, am descoperit că nu e deloc timid, ci doar un tip așezat care nu vrea să iasă în evidență cu orice preț. Mi-a plăcut că are foarte multe de spus, dar nu o face pe hoooooooluuuuuuri, să-l audă toată lumeaaaaaaaa! Nu, el îmi spune mie, nu-și urlă cuvintele. Odinioară îmi plăceau oamenii care erau în centrul atenției, acum mi se pare odios. De fapt, când faci asta, ai nevoie să te hrănești din admirația celorlalți.
Ce te rănește cel mai tare?
Când eram mai mică mă rănea gelozia. Acum mă rănește să descopăr lângă mine un om necunoscut, așa, dintr-o dată. De aceea eu cred că, până la momentul căsătoriei, ar trebui să treacă muuuult timp. M-ar durea să fiu înșelată, dar cred că și mai tare m-ar durea trădarea. Dar pe de altă parte, e doar teorie. Practic, nu știu. Mi se par deopotrivă la fel de grave.
Peste ce ai putea să treci?
Peste trecutul lui.
Firesc. De ce ar trebui să fie un capăt de țară ceea ce s-a săvârșit înaintea aterizării tale în viața lui?
Pentru că s-ar putea ca din baremul meu de notare a unor lucruri, ceva ce mi se pare foarte grav, el să fi făcut deja, în trecut. Să aibă niște antecedente. Dar, cum spuneam, peste asta aș putea să trec, pentru că eu cred că oamenii se pot schimba dacă sunt dispuși să o facă..
Ai avut valuri potrivnice?
Daaa, multă lumea mi-a spus, prietenește, că Radu mă va face să mă îndrăgostesc de el și lucrurile vor sfârși prost pentru mine. „Fată dragă, a avut relații cu multe femei, nu e de încredere.“
Radu a fost în teste?
Da, dar nu a fost el în teste, ci noi. S-a întâmplat în perioada în care noi nu voiam să apărem în public, să facem publică relația. Și e foarte greu, crede-mă. E un dezavantaj al vieții pe care o avem. Dacă ieși la o cafea cu un domn, vei citi despre tine, a doua zi, că ai petrecut noaptea cu el.
Da, dar pe de altă parte, pe mulți i-a dat de gol pijamaua. Ce înseamnă v-ați testat?
Adică, ne-am ascuns cât am putut, pentru că am vrut să ne creștem relația, fără presiuni din afară. Și, iată, așa cum eu am auzit despre el fel de fel de „minunății“, probabil și el a fost pus în gardă că sunt o scorpie, o rea, o... te miri ce. Nu am vrut să avem niciun fel de presiune, ci să stăm în intimitatea pură a clipelor noastre împreună. E adevărat, am avut parte de aceste clipe vreme de două săptămâni. Dar a fost bine, pentru că ne-am putut da seama amândoi că e un început... sănătos.
Ce-ți place cel mai mult la tine în relație cu Radu?
În sfârșit am o relație adevărată, așa cum îmi doream. Fiecare om își face o proiecție a drumului pe care ar vrea să-l aibă, a unei relații, a unei sărbători, a ... ceva. Uite, am să-ți spun ceva care o să-ți sune ciudățel. Sigur, contează să am un job pe care să-l fac cu pasiune, să am o casă, o mașină care să-mi dea libertatea de mișcare, însă alte dorințe de înavuțire nu am. Nu vreau o casă cu un living de 100 de metri pătrați. Ce naiba fac în el, mă dau cu rolele? Eu nu îmi doresc să câștig la loto pentru că mi-e frică de cum s-ar putea schimba viața mea după acel câștig.
Ești singura de pe planetă!
Da, îmi fabric vise, gândindu-mă că pot câștiga la loto. Dar dacă te gândești concret cum se poate schimba viața ta, după ce ții în mână șase milioane de euro, te ia amețeala. În fine, îți spuneam că nu asta însemn eu. Eu aș putea să fiu fericită la Șușani. Aș putea să mă angajez educatoare, la țară și să fiu fericită cu asta. Pentru mine, familia înseamnă liniște, împlinire, sfințenie, pasiune, avuție, tot.
Te-ai gândit că, de data asta, s-ar putea să fie? Să aducă omul ăsta toată înșiruirea asta?
Cum să nu?! Nu mă sperie gândul căsătoriei. Ce e viața mea într-o căsnicie și ce e viața mea în afara ei? Când ai un partener care-ți lasă libertate, nu se schimbă lucrurile absolut deloc. Cu ce s-a schimbat viața mea de când sunt cu el? Poate doar în bine! Eu, ca individ, mă desfășor exact la fel. Mai degrabă mi-e teamă de maternitate.
Nu te simți pregătită pentru o asemenea responsabilitate?
Poate, dar nu din punct de vedere al meseriei. Nu am o meserie în care să dansez în fustițe scurte și nici nu sunt percepută ca o femeie liberă. Pot avea astfel de probleme femeile care-și construiesc succesul pe admirația bărbaților, maternitatea aruncându-le într-o altă zonă. Mi-e teamă... pur și simplu. Sigură nu o să fiu niciodată. Nu cred că va exista vreodată vreun moment în care să spun: „Gata! Vreau să rămân însărcinată!“. Cred că va exista însă momentul în care voi spune: „Sunt însărcinată și vreau să am acest copil!“ Mi-e teamă de ce se poate întâmpla. Am un cățel... nu știu de ce l-am luat... îl iubesc de mor, dar plec de acasă și-mi imaginez că a mușcat din covor, că se îneacă și moare. Și intru în panică. Păi, măi, dacă așa simt pentru un cățel, nici nu-mi pot imagina ce s-ar întâmpla când voi avea un copil! În plus, știu că, din acel moment, viața mea se va schimba definitiv. Eu abia dacă mă obișnuiesc cu asta a mea, așa cum e ea.
Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M